Love, etc. De acolo până acasă face cam 2 ore, pentru că a şi nins. Dacă pleacă la 10-11, cel târziu la 12 poate să dea un semn de viaţă. La 12 eu o să dorm, cu plapuma trasă peste cap şi am să tresar când o să aud că îmi sună telefonul. Normal că am să răspund pentru că până la urmă îmi doresc ca mâine, adică azi, 28 decembrie, să mă trezească, aşa arogant şi distant cum e, nu mă interesează. Să îmi taie elanul şi cheful de viaţă, pe care oricum nu prea le am. Da, asta vreau eu de dimineaţa. Şi pentru că sunt aproape sigură că nu o să fie aşa, nu o să fiu foarte dezamăgita când o să mă trezesc pe la 13-14 cu mama la celălalt capăt al telefonului întrebându-mă de ce dorm atât de mult. Sunt în vacanţă, ce naiba aş putea face. Şi până la urmă, de ce atâta agitaţie. Nu e ca şi când m-aş purta ca o femeie nebună, care tânjeşte după atenţie. Ba, fix asta fac şi îmi place. Aşa a fost mereu. Ca un animăluţ trist, care îşi măreşte pupilele şi dă din pleoape şi gene şi mai bagă şi un mieunat/miorlăit patetic, doar-doar îl aude cineva. Aşa am fost mereu. Poate de la prea multă atenţie. În fine, ştiu să mă ascund suficient de bine încât să fac o impresie bună: domnişoara distinsă, etc. Şi mai am multe vise acum că tot mai sunt… stai să mă gândesc… 1,2,3… 4 zile până în următorul an. Şi a început să ningă pe peste tot şi parcă mi-e dor să mă înţepe în spate salteaua mea de la cealaltă “acasă”. Normal că aştept şi momentul plin de dramatism şi dragoste şi scântei, când o să vină trenul şi o să cobor plină de bagaje şi de nervi că m-am plictisit, că boul ăla de la vagonul restaurant nu m-a lăsat să fumez, că a fost frig, că a fost drumul lung, că la dracu’ trebuie să existe mii de motive să nu fii în toane bune în ultima zi din an. Şi o să mă aştepte un personaj înfrigurat, plin de speranţă că momentul va fi frumos şi o să arunc totul şi o să îi sar în braţe şi salivă şi lacrimi şi fulgi de zăpada şi jegul din gară şi totul se va termina cu happy-end şi la dracu, de ce totul tinde să devină atât de previzibil. Cert e că mi-e dor şi că vreau să mă trezească mâine într-un mod barbar şi călduţ în acelaşi timp. Ideal ar fi să vină cu o cafea lângă patul meu, să mă lingă pe gât, să îmi transmită un călduros “Du-te in pisda mă-tii, mâţa mea” în şoaptă la ureche şi să dispară. Cam asta vreau eu se pare: un amestec neo-baroc de drăguţ şi brutal în acelaşi timp, opulenţă şi reţinere, catch and release şi tot aşa. Sper să fie bine până la urmă pentru toată lumea. Oricum vânătăile trec, aşternuturile se schimbă, la fel şi numerele de telefon şi adresele, gresia se spăla, fluturii din stomac se auto digeră şi deşi rămâi tâmpit şi nu şti încotro s-o apuci, te bucuri că măcar, cândva, era bine şi cald şi mirosea a parfum de băiat. Să nu exagerăm. Să rămânem la stadiul de artificii. Nu, prea mult. Petarde momentan, acidul din paharul de şampanie, dacă tot avem tematică de Revelion. Încet-încet, ajungem şi la artificii şi vin roşu vechi ţinut în butoi de lemn de mama dracului. Şi apoi se duce naibii. Până atunci, să mă trezeşti frumos, să nu-mi spui că mă iubeşti din obişnuinţa, prefer să mă înjuri în gând, în somn, în faţă. Şi nu uita că pisicile sunt pretenţioase şi arţăgoase şi nu sunt exemple de stabilitate psihica. Dar iartă-le şi iubeşte-le, nu din politeţe sau comoditate, ci pentru că iţi place că atunci când le înjuri, te înjură înapoi şi te prind cu ghearele de gât, urechi, spate, se agaţă de tine cu totul şi nu iţi mai pasă de zgârieturi şi semne şi urme şi nimic. Iţi pasă că sunt acolo şi că pe unele dintre ele, nu le calcă trenurile. Ele fac trenurile să se oprească.
Sper să fie bine până la urmă pentru toată lumea.
RăspundețiȘtergere