Evitarea problemei.
In calitate de omida, pot spune ca am intrat cu toate picioarele drepte si stangi in noul an. S-a dus o luna si probabil ca mi-am mai complicat inca putin existenta cu micile detalii de care nu ma pot lipsi. Desi viata de omida pare monotona, eu sunt dintre cele care incearca sa iasa in evidenta. Si asa, verde, mica si cu multe membre, m-am fofilat printre probleme si m-am trezit din nou singura si plangandu-mi de mila. Mi-au murit admiratorii, pasarile de prada incearca sa ma prinda din zbor si sa ma savureze ca pe un antreu pretentios (nu gasesti carne proaspata de omida pe toate gardurile). Acum, normal ar fi sa imi fie frica, privind pasarile cum se mangaie cu pofta pe burti cu aripile. Sa mint, sa nu mint. Hai sa nu mint de data asta. Sunt mica si mi-am dat seama ca desi ma cred mare si tare, voi fi dintre acele omizi care nu vor deveni fluturi sau pe care in fine, nu le va privi nimeni cu stima cand se vor transforma. Fara artificii si ovatii pentru mine. Nu sunt trista, stiu ca problemele mele chiar sunt irelevante in comparatie cu adevaratul sens al « problemei» , nu ma plang. Azi, ma plimbam pe un acoperis si imi era cam frig. Nu am avut bani sa imi iau papuci pentru toate picioarele, iar cei pe care ii am sunt nepotriviti. Am stat la o tigara cu noaptea si mi-a zis sa o dau dracului de treaba, ca prea sunt degeaba. Deci daca nu sunt trista, atunci de ce pare asa de lamentabil si deprimant discursul meu… Imi e frica si « a nu-ti fi frica inseamna a privi lumea ca un spectacol » (M.E.- si noi omizile facem texte argumentative si studiem nuvela fantastica). Concluzia ar fi ca frica mea e ceva firesc si ca probabil traiesc mai intens si mai veritabil decat alte fiinte. Si care e problema totusi ??? O sa ma transform in altceva si poate atunci o sa am curajul sa spun de ce imi e frica.
Dezvaluirea problemei.
Ma numesc Frica. Parintii au vrut sa ma cheme Frida dar dobitocul ala de functionar public care trece nume pe certificate de nastere, deces, casatorie nu a mai avut suficienta pasta la pix sa mai traga o dunga ca sa iasa « d ». Si parintii dezinteresati, nici macar nu au observat (sau nu au vrut sa observe). Ma numesc Frica si imi e frica de mai tot ce se intampla in jurul meu, in capul meu. Cred ca nu sunt prea frumoasa si ca toti copiii vor sa imi faca rau. Nu pot dormi cu lumina stinsa. Plang constant. Obisnuiesc sa tip, sa arunc, sa lovesc si sa sparg. Orice miscare brusca ma face sa tresar. Imi traiesc visele prea intens. Sunt superstitioasa. Nu ma simt in largul meu in multimi si la petreceri. Uneori am palpitatii. Uneori nu am aer. Ma sperie tipetele, cutitele, umbrele, monstrii, fantomele. Oricine e mai bun decat mine si nimeni nu e mai bun decat mine. Oare cum ar fi fost viata daca pixul ar fi scris pana la capat ?
Momentul de optimism.
Sunt o omida si ma numesc Frida. Peste cateva zile o sa imi creasca aripi, o sa fiu colorata si o sa ma placa toata lumea, de la flori pana la oameni. Sunt optimista in ceea ce priveste viitorul meu. Poate voi imparti o narcisa cu un Frid si poate imi va da din tigara lui, desi noaptea ar muri de gelozie. Nu-i nimic, o sa avem mai mult soare. Acum incerc sa rezolv lucrurile care au ramas nerezolvate, sa imi inchei povestile, sa imi iau ramas-bun de la restul omidelor. Ele mai au de crescut. Eu plec in curand si o sa fiu fericita. Poate o sa imi schimb si numele. As vrea ceva mai extravagant, potrivit pentru viata boema de fluture. Gata cu Frida, mai are putin, putin, putin. Explozie ! Cine sa fiu acum ?
Vreau sa … (o mana uriasa cu un instrument ascutit, strapunge fluturele prin stomac – « fluturii nu mai au stomac »)
Confruntarea cu realitatea.
In calitate de … EU(nu conteaza cine sunt) am decis sa fac rau cuiva neputincios in fata mea. Sa vad si eu cum e sa ai putere. Am ucis un fluture si l-am inchis intr-o rama cu sticla. E un trofeu, triumful meu. Asupra cui ? E prea mult de povestit. Pe scurt : exist, respir, ma zbat, ma bucur si am prostul obicei sa ma intorc din drum, sa privesc in urma cand cineva pleaca, sa pastrez toate rahaturile pe care le numesc ironic « amintiri », sa reincep povesti incheiate sau neterminate. Triumful acesta, al mortii omidei Frida, este al meu, Frica. E prima data cand fac ceva fara regrete si intoarceri si reintoarceri. Si poate e si ciuda ca numele ei avea «d ». Asta nu trebuia sa spun. Acum o sa stiti ca de fapt totul a fost….
Eram intr-o seara la o tigara si ma gandeam la omizi si cai verzi pe pereti. Dintr-o data, am alunecat pe o tigla si nu am mai apucat sa imi spun povestea. Adevarul e in bucatile de tigla sparta si in ranile mele din urma cazaturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu