Ma grabesc, sa stii. Trebuie sa merg pana in Universitatii, pana nu se strang tarabele cu carti. Sta sa ploua si domnul Eliade, prafuit pe raftul de tabla, nu vrea sa se ude doar pentru ca eu fix acum si fix de aici vreau sa-l sustrag pentru a-l face al meu. Desi, as putea sa-mi cumpar o carte noua. Dar probabil nu am bani acum si oricum o carte mai veche, alte degete intiparite pe foi si pe cotorul ros de timp, in fine, suna interesant. La dracu. De bine ce am iesit din gura de metrou, a inceput ploaia. Ploaie „capitalista” desigur, cu aerele de rigoare. O sa tina putin, dar cat o sa tina, o sa le dea peste cap activitatea multor indivizi. Asta e, umbrela in-one-piece, pas, gluga, pas, orice obiect de acoperit capul inpotriva „umiditatii”, pas. Foarte bine, nu-mi pasa, atata timp cat ajung unde trebuie. Crispata de stropii reci, merg repede, cu capul in pamant, cu umerii adusi in fata si ma feresc cat pot de boii astia cu masinile lor, pe care nu-i ploua, dar ei au voie sa se grabeasca (unde dracu se grabesc daca nu ii ploua). Miros placut, nou, vechi totusi, putin inchis, dar ce e, cine? Carti vechi, cu pagini ingalbenite si trotuar ud... aer proaspat si aer vechi. Si inca un nebun ca mine care merge sa-si cumpere o carte veche in loc de una noua. Si posibil si putin din parfumul meu. Spatiul asta mic, restrans, protejat de jeg, mocirla si greata, a ramas intact, uscat. Aici nu ploua, ci doar miroase a ploaie. Si tipul asta chiar a fost fermecator cand a deschis umbrela si m-a adapostit sub ea. Si eu am fost fermecatoare, desigur, atunci cand i-am scris in palma „Aici. Asteapta. Vin si eu.” si i-am furat umbrela, disparand cu ea in multimea de oameni ce se ingramadea sa treaca strada. Posibil sa-l fi socat gestul meu, dar daca ar fi fost asa, atunci probabil totul s-ar fi rezumat la „Uite-o si pe nebuna asta”. In schimb, eu m-am intors in jur de vreo ora si el era tot acolo. Desigur, acum multi s-ar gandi ca probabil el era vanzatorul de carti sau oricum lucra prin zona sau cel putin nu avea nimic mai bun de facut decat sa stea acolo in ploaie. Intre timp, s-a oprit ploaia, masinile s-au mai rarit si m-am intors cu umbrela sa i-o dau omului inapoi. Si normal ca tipul, ar fi trebuit sa ma intrebe „De ce ai facut asta?” si eu i-as fi raspuns „Pentru ca domnul Eliade este prea domn ca sa se ude si a trebuit sa-l duc intreg acasa.” Dar, nu a zis nimic. Era acolo, ma astepta, i-am dat umbrela si i-am multumit. Ce a facut el? Mi-a scris in palma „Aici. Asteapta si altadata. Vin si eu.”. Si eu, contariata am stat putin si m-am intrebat daca chiar mai sunt si alti oameni nebuni si excentrici ca mine, fata din provincie care s-a ciocnit de snobismul din capitala. Nu, raspunsul era nu oricum. Era doar el si crezi in destin? Atunci asta ar fi o explicatie plauzibila, daca nu, atunci nici macar pana azi nu mi-am putut explica. Si cu el, tot jegul si paragina au prins alt sens, un sens de istorie pastrata intacta. Am alergat pe strazi ciudate ca sa-l mai caut prin vreun colt ascuns, si prin case dezbracate, ramase doar cu tapet si rahat de caine pe jos, prin panze de paianjen si gunoaie, am vazut voaluri de mireasa pline de praf, fluturand in vant de pe grilajul ruginit al unui magazin. Eu eram aia, nebuna, tipa ciudata care alerga aiurea prin centru, cu Eliade in mana. Si el a ramas uscat mereu, in fata raftului de tabla. Si oare, de ce nu l-am intrebat „Ce carte cautai?”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu